Am privit ratacita in jur...Imi era greu sa respir asa ca am ingenunchiat in mijlocul multimii de oameni care treceau nepasatori. Durerea ma sfasia din interior. Am dus mana la piept si am incercat sa ma linistesc. Mi-am smuls medalionul de la gat- era prea strans iar snurul lui parea ca se innoda din ce in se mai tare. Am inceput sa plang. Se parea ca nimeni nu ma auzea...Nimeni nu vroia sa ma auda.....
...Nimeni nu vroia sa o auda. Ma uitam la silueta care isi pierdea stralucirea pe masura ce isi dadea si ultima suflare pe asfaltul rece. Era inconjurata de lume, dar era ca si cand era singura. Se lupta cu moartea si pierdea. Plangea. Dar nu plangea pentru ca ii era frica. Plangea pentru ca se resemna. Pentru ca stia ca va muri si nu va mai putea face nimic. Plangea...Intr-un moment de ratacire chipul fetei mi s-a parut cunoscut. Ca intr-un deja vu am simtit ca l-am vazut in oglinda. Am mai vazut-o o data inainte sa se prabuseasca fara suflare. Se stinsese. Nimeni nu vrusese sa o auda...nimeni nu vrusese sa ma auda...Ma uitam la silueta care isi pierduse stralucirea...Ma uitam si stiam ca acea fata eram eu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu