Obisnuiam sa te numesc dupa un om pe care il cunosc. Imi placea sa te numesc asa pentru ca ma simteam in siguranta. Da! Cum auzi! Numele tau mi-a oferit siguranta intotdeauna. Stiam ca iti pot spune orice...Stiam? Oare?!
Obisnuiam sa te numesc dupa un om pe care il cunosc...sau cel putin asta am crezut. Acum, cand ma uit inapoi la tot ce a fost, ma intreb daca intr-adevar te-am cunoscut, daca intr-adevar numele tau imi oferea siguranta...Poate ca, in final, ceea ce ma facea sa ma simt protejata erau o simpla iluzie, aparente...Probabil ca undeva eram constienta, realizam ca ceea ce se cladeste atat de repede si simplu era o dorinta...aceea de a vedea o anume persoana in tine...persoana care defapt nu exista si care nu a existat vreodata... Am cautat idealul. Am cautat perfectiunea...dar hey!Perfectiunea nu exista. Cuvantul in sine este ceva care tinde spre exagerare si spre neimplinit.
Obisnuiam sa te numesc dupa un om pe care il cunosc, cand tu defapt erai un strain. Am cautat sa schimb ceva, dar tot ce am reusit sa fac a fost sa stau pe loc si din cand in cand sa mai intorc capul si sa ma uit in trecut. Am cautat sa privesc viitorul dar tot ce am avut in fata ochilor a fost negru de nepatruns. Am cautat sa nu te vad ca pe un strain, desi asta ai fost in tot acest timp...
Iti marturisesc! Esti prima persoana pe care chiar o compatimesc...
Obisnuiam sa te numesc dupa un om pe care il cunosc, straine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu